No more tears
Sunt o mare plangacioasa de fel. Eu insami m-am saturat de lacrimile mele care-mi strica pielea si ma schimonosesc. Plang in special inainte de culcare, plang la nervi, de neputinta, plang si de fericire si plang chiar uitandu-ma-n oglinda. Am o placere masochista de a-mi diseca suferintele, tocmai pentru a le alunga cat mai repede. Totusi, de ceva timp incoace am constatat ca nu mai vars asa multa apa la soricei. Nu sunt neaparat mai fericita sau mai ferita de necazuri , dar sunt mai grijulie cu sufletul meu. E oribil din partea mea sa-mi abrutizez in asa hal sufletul si corpul. Spun si corpul pentru ca, la mine, a plange nu se rezuma la a scurge cat mai multe lacrimi intr-un timp cat mai scurt. Nu, zvacneste stomacul in mine, am dureri cumplite la tample si tremur cuprinsa de spasme. Cand plangeam asa, dintr-o doara, C. ajunsese sa nu ma mai ia in seama decat atunci cand incetam. Il acuzam de cruzime si de indiferenta.
Nu-mi puteam inchipui cum nu i se rupe sufletul cand ma vede ghemuita si plansa. De cand fac asta tot mai rar, C.sare ca ars daca vars o lacrima. Ma ia in brate si ma intreaba cu interes ce mi s-a intamplat, de ce sufar? Eu nu vad nici o diferenta. Simt la fel de intens si unele lucruri ma afecteaza la fel de tare, insa nu dau curs intentiei de a ma exterioriza. M-ar consuma si mai mult. Ati observat cum plang batranii? Au ochii adanciti in orbite, de-o culoare usor incerta si ochii lor nu curg siroaie de lacrimi , ci doar se umezesc. De parca le-ar fi secat raul interior de lacrimi. Eu vreau ca la batranete, daca am chef sa plang pai sa se vada. Sa ud batistele la inmormantari atat de rau , incat sa ma cheme si altii la ingropaciuni pe post de bocitoare.
